You don’t have a soul. You are a soul. You have a body. – C.S.Lewis

by picaturi de culoare

Chiar suntem făcuți din bucăți? Aşa ca păpușile din cârpe? Nu, nu am văzut păpuși de cârpe, dar sună dramatic ca dintr-o piesă de teatru, ca niște actori, ca niște oameni răvășiți.  Eram la noi, cei făcuți din bucăți… Şi dacă fizic nu aveam dubii că ochii tăi maro sunt ai mamei şi buzele tot ale ei, iar mâinile lungi a cine știe cărei  rude palide… Credeam că sufletul sau viziunile mele sunt doar ale mele. Probabil că singurele ale mele sunt doar vocile din capul meu. Şi în rest bucăți… Suntem colaje. Colajele sunt frumoase, dar autorii lor sunt chiar artiști? Şi eu care credeam că am inventat partea asta, eu care credeam că sunt singura care crede. Asta am citit-o într-o carte, asta pe un perete şi aceea tu mi-ai spus-o. Nu vreau să știu de unde e şi asta. Chiar nu am nimic al meu?

Originalitatea care ne este ceruta de unde o luăm? Toate astea au mai fost făcute şi zise sau gândite sau scrise pe foi goale… Dă-mi şi mie un cuvânt. Dar deja fiecare cuvânt a fost omorât în atâtea metafore refolosite. Vreau un semn de întrebare, dar toți avem. Atunci niște culoare? Ceva mai diferit decât albastrul cerului nu avem.

Şi atunci să o luăm de la capăt. Fizic poate suntem diverși, dar în esență? Suntem atât de la fel. Îmi spui că lumea ta e altfel, dar şi a mea la fel e doar că am folosit alte cuvinte. Nu toți căutăm fericirea, nu toți vrem să fim ce nu putem? Şi mai ales nu vrem toți să lăsăm praf de stele în urmă… măcar praf de ceai ca apoi acea persoană specială să ne bea dintr-o cană albă, într-o zi ploioasă şi să-i ajungem prin vene şi în sângele din buze atunci când zâmbește. Şi sigur nu va zâmbi că-și va aminti de mine, dar totuși o să am şi eu o parte din acel zâmbet. Aberez. Unii rămânem amintiri, alții nici atât. Dar toți am vrea să avem o viață specială ca o zi de vară. Măcar cineva să zâmbească în amintirea noastră. “Uite desenul asta îmi aduce aminte de tine  şi e unic, cum ai fost tu”.

Toți suntem unici, dar asta nu ne face la fel?

Sfârşit şi început de lume

by picaturi de culoare

La revedere iubito a fost un vis frumos
L-am scris împreună cu un creion gros
La revedere frumoaso a fost ceva trist
Pe care sa-l iei cu tine-n paradis
La revedere,ți-am spus,hai pleacă odată
Nu mai privi în urmă,ce a fost este soarta
Știai că asa se va întâmpla
Noi doi poate vom dispărea
La revedere mai fato,tu chiar nu înțelegi?
Au fost niște clipe te rog sa le negi
Au fost niște vise care au dispărut
Da-le-napoi,au fost doar un împrumut

Asta ne este viata și moartea
Un etern sfârșit și început
De lumi și de morți și de vieți mi-e totuna
Caci lumea e un…etern nesfârșit

Înțelege odată ca nu e vina ta
Înțelege mai fato ca vreau altceva
Înțelege ca viata mai joaca și feste
Înțelege ca nu-i…chiar nu-i o poveste

Asta ne este viata și moartea
Un etern sfârșit și început
De lumi și de morți și de vieți mi-e totuna
Caci lumea e un…etern nesfârșit

Priveşte-mi ochii…ce mult i-ai iubit
Priveşte-mi sufletul ce l-ai ocolit
Priveşte-ţi viata și spune-mi Are rost?
Sa fii cu mine fără folos
Privește minciuna frumoasa la început
Arunc-o în ghenă și zi “a dispărut”
Aruncă-ţi viața spre altul mai bun
Care-o fi ăla sa-l prefac în scrum

Asta ne este viata și moartea
Un etern sfârșit și început
De lumi și de morți și de vieți mi-e totuna
Caci lumea e un…etern nesfârșit

Nu-ți cere viata înapoi cum a fost
Nu-ți cere iubirea…nu are rost
Privește înainte și urăște ce vezi
Caci uite cel nou iți va spune sa pleci

Asta ne este viata și moartea
Un etern sfârșit și început
De lumi și de morți și de vieți mi-e totuna
Caci lumea e un…etern nesfârșit

-Ţapinarii

It`s not a waste of paint

by picaturi de culoare

Chiar crezi că mâine va fi mai bine? Sau mai târziu? Cândva? Bine, poate cândva… Când nu-ți va mai păsa. Şi până atunci? Acum sau miercuri? Nu se va face mai bine. Nu e un om bolnav. Cine?! Viața! Viața e cam ca timpul… E bucata noastră de timp ca şi pagina asta albă pe care înșir propoziții. Da, viața-i o pagină, o amărâtă de hârtie, albă la început şi cu cât mâzgălești îţi dai seama că e doar o bucată mică şi albă şi subțire, care se destramă. Nu ar trebui să desenezi flori… ba da! Desenează ce vrei. Cine sunt eu? Dacă eşti artist bine, dacă nu… şi mai bine. Abstractizează. O linie dreaptă sau o spirală.  Mult albastru şi pete verzi. Eu folosesc creioane. Tu ia un stilou sau acrilice sau un pix sau carioci sau un cărbune sau orice lasă urme. Poţi desena cu trecutul-el lasă urme. Sau cu sânge- are o nuanţă perfectă de viaţă. Poţi încerca şi cu lacrimi, dar de fericire. Te descurci, viaţa ta, foaia ta, creioanele tale colorate. Eşti cam singur… Deşi îţi poţi lăsa prietenii sa-ţi deseneze amintiri, ţie îţi aparţine semnătura din colţ şi tot tu rămâi cu foaia. Dar cui îi trebuie? Ce să facă ei cu foaia ta? E ca desenele de când erai copil, “foarte frumos, foarte frumos” şi apoi când mai creşti îţi dai seama că ai un teanc murdar cu carioci şi cu artă stupidă pe care o arunci pentru că ocupă sertarul. Dar nu contează, e viaţa ta şi e o operă de artă. E opera mea cu frunze albastre şi uşi albe, făcută cu nervii mei şi cu agitaţia din capul meu şi da, e frumoasă. Poate e tristă, poate e o risipă de culoare*, poate e patetică şi fară rost. Am abstractizat. E frumoasă, e foarte frumoasă…

you’re not ugly. society is

by picături de ploaie

Mi-am amintit de un film pe care l-am văzut cândva. Era despre un film despre sinucidere, printre altele. Unul dintre personaje era foarte determinat să se sinucidă, considerând că sinuciderea e forma supremă de manifestare a artei. Ceilalţi, încercând să îl convingă să renunţe la ideea sa, i-au spus că există atât de multă frumuseţe în jurul său pentru care merită să trăiască, încât ar fi păcat să renunţe la viaţă.

Dar stau şi mă întreb…Nu pentru frumuseţe, şi perfecţiune, facem atâtea sacrificii şi compromisuri? Nu tocmai din cauza frumuseţii, şi a standardelor societăţii dorim să corespundem, deşi nu ne potrivim niciodată? Nu din cauza asta ajungem să fim nesiguri şi deprimaţi? Nu tocmai frumuseţea, pentru care se spune că merită să trăieşti, este ceea ce ne ucide într-un final?

Credeam că o să zbor vara asta…

by picaturi de culoare

Trebuia să pierdem nopțile sub cerul cu lună rotundă.

=Insomnii sub cerşaf

Trebuia să ne trezim cu așternuturi albe pe podea şi soare alb pe faţă.

=Soare fierbinte în mijlocul zilei

Trebuia să citim toate acele cărți şi să apoi să mergem la cinema.

=Aceeași carte pentru o vară întreagă

Trebuia să scriem poveşti şi cântece, să ne îmbătăm şi să cântăm la concertul ăla.

=Mâzgăleli în caiete gri

Trebuia să râdem până la lacrimi în timp ce stăteam pe o bancă în ploaie.

=Plângeam când ploaia bătea în geam

Trebuia să ne ținem de mână şi să visăm numărând stelele.

=O canapea goala

Trebuia să ne pierdem la mare, să alergăm pe câmp, să luam trenul pană la linia orizontului şi mai departe.

=Plimbări monotone pe aceleași străzi prăfuite

Trebuia să ne legănăm prin copaci şi să mâncăm caramele şi înghețată.

=Dureri de cap

Trebuia să ne punem chipul pe o foaie şi să pictăm un cer mov deasupra.

=Creioane tocite strânse într-un pahar

Trebuia să purtăm rochii ușoare  şi șuvițe lungi şi albastre şi inele şi cercei rotunzi.

=Blugi decolorați şi păr tot mai scurt

Trebuia să vorbim ore întregi şi să ne privim insistent ochii căprui.

=Am închis ochii

Trebuia să dansăm pe ritmuri amețitoare şi să ne doară picioarele şi degetele cu oja verde ca iarba prin care am pășit.

=Ritmul repetitiv al aceluiași album vechi

Trebuia să fie o vară lungă şi caldă şi plină cu oameni frumoși.

=Singură scriind asta

de ce?

by picaturi de culoare

-Lucrurile astea se întâmplă.

-Nu, nu se întâmplă. Nu se întâmplă pur şi simplu. Oamenii iau decizii. Au prioritãţi. Lumea nu se întâmplă pur şi simplu !

-Grey`s Anatomy

things i like

by picaturi de culoare

letters

books

surprises

sand

bright eyes

Am să alerg la mare…

by picaturi de culoare

- Cât timp mai avem? Câte ore ne-au murit? Câte minute ne-au mai rămas? Ce?! Nu le numeri? Crezi că ai suficient timp? Sau poate crezi că vara ne așteaptă? Bine! Nu le număra. Oricum nu le poți opri.

- Nimeni nu poate…

- Am crezut că tu poți, de asta am fugit cu tine! Credeam că vom lua timpul de mână și ne va da bomboane cu lichior de fericire sau puțină tinerețe în plus sau măcar bucăți de ciocolată.

- Nu vezi că singurele bucăți sunt de suflet?! Timpul ne fură bucăți de suflet din buzunare, cioburi de tinerețe din ochi. Trebuia să-i dai drumul la mână.

- Știu. El, timpul, se ținea de mâna noastră. De asta fugeai.

- Am alergat atât de tare încât ne-am sfărâmat, timpul era chiar acolo să strângă bucăți din noi, venea din urmă să-și ia sufletul(cândva dat nouă) și viața  înapoi.

- Trebuia să știu. Nu lua bomboane (cu fericire) de la străini! Fă-ți rost singur de fericire și pune-o în mai mult decât în bomboane. Vizitează fiecare magazin și ai grijă ca timpul să nu vină din urmă.

- Ce tineri eram… Credeam în fericire…

- Încă mai cred!

-Încă ești tânără!

-Poate, dar vreau să știu cât mai avem până  ne va lua tinerețea și viața. Cât putem să mai alergăm? Am auzit că au fericire la malul mării. Mai avem timp să fim fericiți?

-Nu știu. Fugi. Dacă nu e de ajuns ți-o dau și pe a mea, încă puțin din viața mea ca să ajungi la mare. Ia-ți fericire. Adu-mi și mie câteva țigări. Şi fericire dacă mai e.

Hey stranger!

by picaturi de culoare

please let me keep this memory, just this one

by picaturi de culoare

Vraful meu cu amintiri nu mai încape în dulapul unde stă înghesuit, printre genți uzate și pantofi cu toc. Şi nu mă pot hotărî, să arunc pantofii pe care oricum nu-i port, gențile care nu au nici o vină sau amintirile? Mă sufocă… în aerul albastru al serii plutesc amintiri ce îmi inundă plămânii precum fumul de țigară şi mă sufocă. Măcar țigările te ajută când nu mai știi cine ești, când nu mai poți să-ți amintești cum ai ajuns aici, însă pachetul de țigări a fost mereu gol pe măsuța din hol, cedând puțin spațiu amintirilor din dulap.

Dar îmi plac gențile alea. Poate am să port pantofii dacă voi ieși în rochia albastră cu prietenii pe care nu-i am.  Şi amintirile? Cu ce mă încălzesc? Să le dau foc, pagină cu pagină, ore și minute, persoane și zâmbete, fotografii și alte persoane și ochii lor și mâinile subțiri. Poate am să păstrez zâmbetele, să le port la rochia albastră. Dar ochii? Nu-i pot privi și pe ei? Lasă-mi și 3 cântece și ceaiul din zilele de toamnă. Nu! Am să le ard, am să ard conversațiile interminabile  și pe cei ce au însemnat ceva și pe cei ce au trecut pe lângă mine. Dar măcar lasă-mi parfumul lor… să-l port când voi îmbrăca rochia, aia albastră. Dar dacă am să-i dau foc și rochiei? Şi dacă dau foc amintirilor… nu rămân cu amintirea lor albastră? Amintirea amintirilor? Amintirea a tot ce-am fost cândva? Amintire care nu încape în pachetul de țigări, deși e gol…