put me on the train, send me back to my home

by picaturi de culoare

Trenul: învelișul acela vechi și scorojit, cu geamurile mari şi prăfuite, cu călători străini, separaţi în compartimente ce poartă valize ticsite cu haine şi poveşti. Călătoriile acelea lungi în ritmul sacadat şi interminabil, pe şinele vechi, tocite de drumul atâtor suflete. Ritmul acela ce se întipăreşte în pulsaţia călătorului ce-şi agaţă ochii de geamul aburit, îşi agaţă ochii de rama gri, de pânza roasă a banchetei peste care şi-au trecut mâna atâţia alţi călători cu atâtea alte poveşti. E iarnă, e frig şi trenul aleargă ritmat sub strălucirea stelelor. E iarnă, e noapte şi trenul îţi continuă ritmul sacadat, neţinând cont de luna palidă sau de crengile goale ale copacilor ce rămân în urmă. Peisaje albe şi îngheţate, desprinse din iernile acelea vechi cu gerul ce-ţi îngheaţă mâinile prin mânuşile de piele, gerul acela care se joacă cu orarul trenului ce duce spre marele oraş. O călătorie lungă şi rece de-a lungul ţării într-un tren vechi, într-o iarnă ca pe vremuri.

Brian Molko(39)

by picaturi de culoare

“I love being a freak. It’s great!”
“I feel very comfortable with the way I look, and I feel very comfortable with the kind of confusion that it creates in people’s minds.”

realitate neinteresantă

by picaturi de culoare

Aş rupe lumea-n bucăţi şi aş scrie o dramă despre cum s-a împărţit în bucăţi lumea toată. Aş înşira pe foi culoare şi moarte şi ninsoare şi stele şi boală şi fete albe cum îmi plac şi durere şi ţipete şi coincidenţe şi vise tâmpite. Aş scrie astfel că ai putea simţi printre rânduri cum inima pulsează şi sângele curge din personajul principal sau cum ţigara îi umple plămânii. Aş împrăştia iarăşi aşternuturile albe pe podea şi aş mâzgâli pereţii, aş sparge geamurile şi aş iubi străini şi le-aş scrie scrisori parfumate.

Dar viaţa cui e aşa? Dacă ar scrie cineva poveşti realiste, nu le-ar citi nimeni căci ar avea destule, le-ar arunca de la o fereastră înaltă şi le-ar lăsa să se piardă în gol. Câtă poezie e în pijamaua decolorată în care dormi singur în acel dormitor mic şi aglomerat? Câtă poezie în geamurile  murdare ce dau spre blocurile cu fațade ponosite? Ce frumoasă e ploaia, dar noroiul trotuarelor nu are nimic poetic. Şi atunci vrei să te pierzi în paginile nopţii, când întunericul înghite totul sub cerul cu stele, când doar becurile galbene se mai văd şi ochii personajelor principale. Pagini în care realitatea zilei se ascunde, căci  poveştile se întâmplă noaptea, oamenii se îndrăgostesc noaptea pentru că sunt mai frumoşi şi mai liberi, noaptea se spun secrete, peste noapte se întâmplă minuni, noapte timpul albastru se unduieşte ca un abur şi ameţeşte precum alcoolul. Am să scriu o poveste dintr-o noapte în care realitatea s-a rupt în bucăţi…